Melodia ce mi-a rascolit toata noaptea, venind ca fundal colorat pentru atatea ganduri, deocamdata in alb-negru:


                                                               Lara Fabian - Je t`aime

Lasa viata culorii vii sa se imprastie in toata fiinta ta...

Simte aroma pastelata a vietii, cu fiecare noua atingere a inimilor...

Intinde-ti aripile si lasa-ma sa te inalt in vazduhul lumii noastre...

Sa ne fim lumina cand toate celelalte s-au stins...

Mai crezi in minuni?


Esti om, stai drept, chiar daca esti multumit sau nu, mandru sau smerit, chiar daca ai Trait sau doar te-ai tarat, apasat de lume si greutati sau ridicat de puteri interioare ori exterioare.
Esti om, plin de emotii, temeri, sperante, vise, neimpliniri, alegeri bune sau gresite, experiente inaltatoare sau sfasietoare.
Esti om, gol, despuiat de orice masca orice protectie a inimii, mintii si sufletului.

Esti om, si ca Om si ca Divin stai vulnerabil in fata persoanei care te poate cobori sau ridica.

Si ce putere mai mare sa posede cineva, decat cea de a avea in mintea si inima ei, intreaga ta fiinta.
Si ce dar mai mare poate oferi cineva decat grija, intelegere, acceptare si iubire, atunci cand te prezinti in fata ei in toata maretia micimii tale, purtand voalul atat de usor de inrosit al vulnerabilitatii fiintei.

Ce bucurie, ce liniste mai mare decat sa inchizi ochii, sa iti deschizi sufletul si sa te abandonezi total in bratele celuilalt, stiind ca va avea grija de tine.

Pot fi totul, pot oferi totul, pot sustine totul, pot vindeca totul, pot lumina totul.
Dar cateodata, asta nu este de ajuns.

Priveste-ma, asculta-ma, intelege-ma, cunoaste-ma.

Cateodata, in noptile cu luna, cu cat mai adancit in ganduri si vise, cu atat pare ca o poti atinge. Si cu cat incerci mai mult sa te apropii, cu atat aceasta iti dezvaluie o mare ironie cosmica. Aceea ca, unele lucruri, desi stii ca sunt tot ce ti-ai dorit, iti vor fi mereu inafara puterii de a le ajunge.
Dar cum indragostitului ii sade bine cu dragostea, sentimentele nu se pot opri din a se indrepta spre ea; spre luna, bineinteles...

Parca te cunosc de o viata si totusi o viata nu mi-ar ajunge sa te cunosc...

Vis. Cuvant inainte.

Pe parcursul vietii, acceptam destule lucruri nu tocmai pe placul nostru, care nu coincid in totalitate cu dorintele sau imaginea noastra despre cum ar trebui sa fie, adica facem compromisuri, din atat de multe motive.
Cea mai protejata de compromisuri ar fi bine sa fie lumea inimii, caci ramurile ei se intind in toate colturile vietii.
In timp, cu experientele de toate felurile, vine si o intelegere mai exacta a nevoilor acestei lumi si o insumare a elementelor care sunt benefice pentru calitatea vietii emotional-afective. Devenim astfel mai selectivi; incercam ca urmatoarea relatie sa cuprinda cat mai multe din acele elemente necesare si cat mai putine si marunte compromisuri.
Se intampla cel putin o data in viata, zic eu ca in viata oricui, sa descoperi o persoana in care se reunesc toate elementele.
Si de aici, povestea poate incepe.
Sper.

P.S. - nu, nu este aceasta persoana.

Catre "printesa Romanov" din "valea ingusta"...


In noptile vii, sufletul imi zboara pe unde doreste fiinta mea sa umble iar intr-una din ele te-a vazut in departare, pe un alt munte, intr-o alta zare.
Sedeai pe patura vie care pulseaza de culoarea ce iti place atat de mult si priveai spre poarta sclipitoare a infinitului. Si am apus si-am rasarit de-atatea ori admirand si veghind asupra creatiei tale, cercetandu-ti gandurile, scaldandu-ma in misterul tau si sperand clipa pe care sa o petrec in compania energiei tale.
Caci tu, vezi in nuante pastelate, ti-e trupul inconjurat de flori si vis, iar gandurile, simtirile, dorintele si viitorul, contopite cu insasi natura... spre care alerg.
Deci daca tind catre aceasta, tind catre tine?

Sa-ti fiu soare, sa-mi fii floare, acoperiti de stele, culcati pe patul viu al lumii, ascultand freamatul Vietii noastre si al Naturii inconjuratoare.

Inca insa, ramai in departare, pe un alt munte, intr-o alta zare iar strigatul sufletului pornit catre tine imi ajunge inapoi ca si ecoul numelui tau necunoscut.

O fi doar inca un vis mut...

Catre...


"Pe-un pisc.
 Sus. Numai noi doi.
 Aşa: când sunt cu tine
 mă simt nespus de-aproape
 de cer.
 Aşa de-aproape,
 de-mi pare că de ţi-aş striga
 în zare – numele -
 i-aş auzi ecoul
 răsfrânt de bolta cerului.
 Numai noi doi.
 Sus."



Ti-as striga in zare numele, fie si doar sa-l aud ca ecou... daca l-as cunoaste...

 

(Lucian Blaga – Sus)
(cântă Nica Zaharia piesa ei Mai aproape de cer)

Vreau o poveste.

Vreau sa vorbim cu noptile, sa mergem in parc sa scriem poezii, sa fotografiem impreuna, sa ne trezim la 12 noaptea ca vrem sa mergem la munte sau la mare, sa plantam copaci si flori, sa ne oferim orice si totul, sa ne uitam unul la altul, sa ne plimbam peste tot, sa stam noaptea sa ne uitam la stele, sa cantam, sa stam pe o capita de fan sa admiram dealurile, sa simtim pamantul cu picioarele goale, sa alergam prin ploaie si apoi
sa ne dam pastile unul altuia... si atat de multe altele...

Unde au disparut finalurile fericite, unde s-au ascuns sufletele pereche, unde ne-am pierdut visele?
In bani, in facturi, in serviciu, in boli, in societatea incrancenata, in orasul sufocant?
Nu, le-am pierdut in noi si tot in noi le putem gasi.
Printre picaturi, printre crapaturi, printre spini, printre lacrimi si chin, aduceti-le la lumina.

Vreau o poveste, dar oare Povestea... ma vrea pe mine?

Tu!


Cateodata, dupa mult timp petrecut strigand si intreband, vrei doar sa auzi un raspuns, iar ecoul vocii in propria-ti minte nu iti poate satisface nevoia.

Iti cunosti puterea? Impactul asupra celorlalti? Un cuvant, rostit sau nu, o privire, o fapta sau lipsa ei, ganduri si directii, influentezi si schimbi tot timpul.


Daca simti o mana intinzandu-se spre a ta, oare nu vei strange cu toata forta? Daca simti un suflet chemandu-l pe al tau, vei ramane impasibil sau ii vei oferi cunoastere?

Chiar si cel mai neinsemnat om, gasit in cel mai intunecat colt, are puterea sufletului sau si cu ea, capacitatea de a atinge pe al altuia.

Deschide ochii si vezi dincolo de contur.

Catre Galathea...


Am ascultat de curand un scurt dialog intre ratiune si inima:

- Si acum ce vei face?
- Voi continua.
- Sa faci ce?
- Ca sa intelegi mai bine, raspunde-mi la o intrebare: ce esti tu si ce faci?
- Eu sunt ratiunea, trasez conturul existentei, liniile de urmat si limitele de respectat, tin picioarele astea blege pe verticala, mentin controlul asupra simturilor si multe altele, dar tu?
- Eu sunt culoarea si pictez totul in interiorul conturului tau iar cand sentimentele explodeaza, trec peste linii si limite, retez picioarele si dau drumul simturilor.
- Da, haos si nebunie!
- Iubire si pasiune!
- Si apoi disperare si regret...
- Nu, vise si speranta.
- Deci asta vei continua sa faci... sa visezi si sa speri, nu?
- Se pare ca ai inteles mai repede decat credeam.



Trecuti prin ani si nenumarate experiente suntem pusi constant in fata alegerilor. Majoritatea le facem inconstient, instinctiv.
Unele le facem insa pentru ca de o cale sau alta depinde insasi supravietuirea noastra, fizica, psihica sau afectiv-emotionala. Iar cu cat avem mai multe persoane care depind de noi, cu atat optiunile se restrang si cateodata nici nu simtim ca am face o alegere ci ca si cum drumul ne-ar alege pe noi.
Control si echilibru, pasiune si visare. Viata. Aici nu exista reguli sau manuale iar pretul platit este insasi viata.
Ai gasit sau nu muza sau... muzul, ai avut-o sau nu, i-ai dat drumul sau inca va colorati reciproc, nimic nu este gresit, doar... este.

Vei certa un copil pentru ca a colorat peste conturul desenului?

Te vreau pe Tine! Te vreau pe Cine?


Vreau sa pot dori cu gandul... dar avantul,
purtat de adancul salbatic nu poate fi frant.
Zadarnic incerc sa ma-ntorc pe pamant...
prins in vartejul vijeliei sunt,
zburand cu ochi orbi, cautand, despicand,
marea si cerul, incercandu-ti misterul,
sa descopar ce-am cercetat,
neobosit, neincetat,
atatea primaveri,
traite-ntre flori,
hranindu-mi foamea,
crescandu-mi teama,
sperand si simtind,
necontenind sa m-aprind...
Continui sa sap in mine si in lume,
te vreau pe Tine! Te vreau pe Cine?

Cat mai valoreaza o inima la tava in zilele noastre?


Macar un sarut? O mana intinsa? O privire calda? O promisiune? Reciprocitate sentimentala? Atentie? Un apel, un mesaj? Nimic?

Mai sunt posibile povestile de dragoste in care ei se intalnesc, se plac, se iubesc si raman impreuna pana la moarte in lumea pragmatica, si inundata de relatii fizice pasagere in care traim? Isi mai doresc oamenii, mai au nevoie de iubire, sinceritate si fidelitate?
Daca persoana la care tii nu are nevoie de ce ii poti tu oferi, oricat de mult si pur si bun ar fi, atunci este totul in zadar.

Alergand dupa un rost in societate, strangand un ban pentru a trai, speriati de urmatoarea posibila dezamagire si dezechilibru sentimental, mai gasim loc si capacitatea de a renaste focul interior pentru cineva?

Mai suntem capabili sa oferim totul, sa ne sacrificam pentru persoana de langa noi, sa traim pentru ea, sa facem lucruri numai pentru a il vedea pe celalalt zambind?

Ideal? Dorinte, nevoi si sperante ale unuia, combinandu-se la acelasi nivel cu ale celuilalt, scaldate in comunicare, luminate de sinceritate si ancorate in fidelitate.

Intretineti increderea celuilalt si nu indoielile, misterul trait sa fie al iubirii cuplului si nu al vietii individuale traite in afara acestuia,
Comunicati sincer si total si oferiti, oferiti si iar oferiti, inima, trupul, privirea, gandurile, tot ce este mai intim, pentru ca atunci contopirea va fi completa.

Putem fi, putem oferi, putem face totul avand teama ca se va putea incheia intr-o zi? Dar putem trai fericirea altfel?

Totul tine de nevoi, experientele personale si conjuncturile de moment. Totul se denatureaza si este influentat atat de usor. Totul se schimba atat de repede.
Si atunci ce faci? Continui sa oferi!

Inima este singurul organ care oferit in intregime unei persoane, o data distrusa, se poate regenera si oferi astfel altei persoane. Asa ca, nu va temeti de sfarsit. Visati, oferiti, traiti!

Ignoranta si nepasarea dor si cresteaza adanci crevase in tesutul iubirii prin care se scurge insasi viata.


Deci, cat mai valoreaza o inima la tava in zilele noastre?

Cand te astepti mai putin, viata iti schimba culorile si atunci ai de ales intre a iti ajusta ochii la noile nuante sau a incerca sa pictezi un tablou nou.

Fii sincer si comunica total cu partenerul, chiar daca sunt lucruri care in prima faza ar deranja sau ar rani. Astfel construiesti incredere. Prin aceasta se ajunge la sentimentele de siguranta si stabilitate, atat de necesare pentru o relatie solida si durabila.
Linistea celuilalt rezultata de aici duce la multumire interioara si in timp, poate, chiar la fericire.
Altfel, ne zbatem cu totii in haosul indoielilor.

Cea mai buna metoda de a lasa gandurile in urma mi se pare goana cu bicicleta prin oras. Problema este cand ma opresc si ma ajung din urma...

Am vazut o viata in lacrima naturii, am cantat un gand neinteles spre infinit, am nascut si-am omorat mii de dorinte, mi-am trait cararea lunga in ochii tai pret de o secunda.
Si-apoi secunda s-a sfarsit.

Chiar si o flacara atat de puternica precum iubirea trebuie pazita si ingrijita, altfel se stinge.

Precum florile pe ramuri, asa cresc si iubirile noastre.
Continua sa iubesti iar la urma copacul vietii tale va fi plin cu flori.

Chiar si Bucurestiul arata bine cu cerul potrivit.

Lampa inteleptului
(a patra poveste din "Cercul Mincinosilor")

    Un maestru zen si discipolul sau mergeau pe drum, in toiul noptii. Inteleptul tinea in mana o lampa.
    - Inteleptule, a intrebat invatacelul, este adevarat ca vezi pe intuneric?
    - Da, este adevarat.
    - Atunci de ce ai luat lampa?
    - Ca sa nu dea altii peste mine.

Zece zile din viata unui trandafir

Romantismul.

    Ne traim viata la viteza fibrei optice dar cateodata merita sa scoatem cablul si sa admiram secunda pe care o grabim sa vina, sa treaca.
    Fie ca vorbim de romantismul unei relatii, sau chiar de cel inconjurator, avem de unde alege, iar frumusetile pe care le descoperim, dureaza.
    Zambeste unui necunoscut, ofera o floare persoanei iubite chiar daca nu este ziua voastra, stai in iarba si admira un apus, sau oricare din lucrurile considerate astazi banale sau pierdere de timp.
    Deschide ochii si bucura-te de lucrurile simple.

Curajul eului.

    Curajul, element necesar atat eroilor cat si oamenilor simpli, poate fi factorul decisiv intre frustrare si multumire.
    Curajul nu inseamna doar infaptuirea de lucruri extraordinare ci si puterea de a actiona in unele situatii care pot parea banale pentru unii, dar atat de greu de trait pentru altii, din diferite motive.
    Sa faci o fotografie, sa spui doua vorbe cuiva necunoscut, sa faci ceva in care crezi, sa exteriorizezi parerea pe care o ai chiar daca este diferita de a celorlalti si multe altele, sunt dovezi de curaj.
    Trebuie sa invatam sa trecem linia atat de subtire dar atat de inalta dintre a dori ceva si a actiona in directia respectiva.
    Care a fost ultima ta dovada de curaj?

Pasarea indiana
(a treia poveste din "Cercul Mincinosilor")

    Uneori, si o pasare ne poate invata ceva (daca vrea sa ne vorbeasca).
    Un negustor persan avea intr-o colivie o pasare indiana. Trebuind sa faca o calatorie in India, s-a dus la pasare si a intrebat-o:
    - Vrei sa-ti aduc un dar?
    - Nu, a spus pasarea. Singurul lucru pe care mi-l doresc este libertatea.
    - Asta nu se poate.
    - Atunci du-te, te rog, in padurea unde m-am nascut, acolo in India, si spune-le celorlalte pasari ca traiesc intr-o colivie.
    - Asa am sa fac, a spus negustorul.
    Dupa cum fagaduise, s-a dus in jungla indiana, in locul aratat de pasare, si a strigat cu putere ca pasarea se afla la el acasa, intr-o colivie. In acea clipa, o alta pasare a cazut fara viata la pamant, de pe cea mai inalta craca. O fi vreo ruda a pasarii mele, si-a zis in sinea lui negustorul, si vestea pe care i-am dat-o i-a pricinuit moartea.
    Cand s-a intors acasa, pasarea a dorit sa afle cum fusese calatoria.
    -Vai, a spus negustorul, ma tem ca-ti aduc o veste rea.
Una dintre rudele tale a cazut la pamant fara suflare cand am strigat ca te afli inchisa in colivie.
    Nici nu rostise bine negustorul aceste vorbe, ca pasarea a cazut in fundul coliviei si n-a mai miscat.  Vestea cea rea a ucis-o si pe ea, si-a spus negustorul. Indurerat, a deschis colivia, a luat pasarea si a pus-o pe pervazul ferestrei, mangaiat de o raza de soare.
    Pasarea a inviat pe data. A dat repede din aripi si a zburat pana la un copac din apropiere.
    Apoi i-a vorbit astfel negustorului:
    - Afla de la mine: ceea ce ai crezut ca este o veste rea era de fapt una buna. Cu ajutorul tau, pasarea de departe, ruda mea, mi-a aratat cum sa scap din colivie. Ceea ce am si facut.
    Si pasarea si-a luat zborul spre rasarit, cantand.

Lucrul cel mai de seama
(a doua poveste din "Cercul Mincinosilor")

    Un batran arab care arata ca vai de lume si traia din mila altora ratacea pe strazile unui oras. Nimeni nu-l baga in seama. Un trecator i-a spus, plin de dispret:
    - Ce faci aici? Vezi bine ca nu te cunoaste nimeni.
    Omul cel sarman s-a uitat linistit la trecator si i-a raspuns:
    - Nu-mi pasa. Ma cunosc eu insumi si mi-e de-ajuns. Ar fi fost mai cumplit sa fie pe dos: sa ma cunoasca toti si sa nu ma cunosc eu.

Incep o serie de selectii din Cercul Mincinosilor, de Jean-Claude Carriere - Povesti filozofice din toata lumea


Cerul vrabiutei

    O poveste turceasca spune ca a fost odata o vrabiuta care, atunci cand tunetul vestea furtuna, se culca pe pamant si-si ridica piciorusele spre cer.
    - De ce faci asta? a intrebat-o vulpea.
    - Ca sa ocrotesc pamantul, care adaposteste atatea vietuitoare! a raspuns vrabiuta. Iti dai seama ce s-ar intampla daca s-ar prabusi cerul? asa ca ridic picioarele ca sa-l sprijin.
    - Si crezi ca ai sa poti sprijini cerul asta urias cu piciorusele tale prapadite?
    - Fiecare cu cerul lui, a raspuns vrabiuta. Vezi-ti de drum, proasto, nu pricepi nimic.

Sa incercam sa pretuim mai mult oamenii decat lucrurile.

Aduna-i pe cei dragi si tine-i aproape.

Muza oricui, cel putin o data in viata.

Ne enervam pe timpul care trece atat de greu la serviciu pentru ca ne dorim sa ajungem mai repede acasa, vrem sa vina weekend-ul, concediul, sarbatorile, anul urmator, un eveniment important sau orice altceva din viitor.
Va veni o vreme cand vom dori sa nu fi grabit timpul atat de tare, asa ca sa incercam sa pretuim cat mai multe momente din prezent, chiar si cele neplacute sau plictisitoare.

Decizii, decizii...

Indrazneste!

Culege si pretuieste toate experientele traite.

Zboara, in fiecare zi un pic mai mult.

Pentru tatal meu, fragmente dintr-o poezie preferata.

"...Ce urma lasa soimii'n zbor ?
Ce urma pestii'n apa lor ?
Sã fii cât muntii de voinic,
Ori cât un pumn sã fii de mic,
Cararea mea si-a tuturor
E tot nimic !

Ca tot ce esti si tot ce poti,
Parere-i tot daca socoti -
De mori târziu ori mori curând,
De mori satul, ori mori flãmând,
Totuna e ! Si rând pe rând
Ne ducem toti !...


...-Nu cerceta aceste legi,
Cã esti nebun, când le'ntelegi !
Din codru rupi o ramurea,
Ce-i pasã codrului de ea !
Ce-i pasã unei lumi întregi
De moartea mea !"

 - Moartea lui Fulger, George Cosbuc

Tu te ascunzi de ceva?

Sa ne bucuram de lucrurile marunte, pe care le luam de-a gata.

Ganduri...

Generatii sub amurg.

Zambeste, ai primit o noua zi.